În acea perioadă România, concentrase bărbați pentru front. Unii s-au dus, alții s-au ascuns. Drumurile erau pline de trupe mășăluind, căruțe cu provizii și fel de fel de refugiați. Oameni care se ascundeau ziua și călătoreau noaptea. Fugari din Ucraina și Polonia cât și din satele românești din regiunea Cernăuți. Vasile Traciuc era sergent în armata română, când undeva în zona Rădăuților, pe când era pe drum cu grupa de soldați și o căruță cu pâini, întâlnește me marginea șanțului un om trântit jos. S-au oprit, l-au întors cu fața în sus. În inima fratelui Vasile s-a trezit un fior: era primarul satului său. În timp ce îl privea surprins, cel din șanț, cu ochii holbați și cu glas stins spune:

— Vasile... Vasile mor de foame. Nu mai știu de când n-am mâncat. Ziua mă tem să merg, iar noaptea porțile sunt zăvorâte cu grinzi de lemn și câinii sunt slobozi.

     În mintea fratelui s-a perindat scena înmormântării lui Zegrea, când omul din fața lui era înfuriat ca un leu și nu voia să lase să intre credincioșii cu mortul în cimitir. Îl lovise plin de ură pe cel ce ducea caii și striga la săteni să răstoarne mortul. Acum vrea pâine. Dacă l-ar lăsa, și așa e pe înserate, și peste noapte, dacă nu-l găsesc câinii vagabonzi, îl vor găsi alți disperați sau tâlhari. Se scutură puțin și spuse celui de lângă el:

— Soldat... Dă-i două pâini.